Chemări uitate

E templul acesta de piatră şi în el stau de veacuri statui de argint,
Răsună ecou de timpuri apuse, prin epoci ce ascund al vremii sublim.
Se lasă din cer o ploaie cascadă, cu ropotul său de cai nechezând,
Ce vin alergând să ducă în lume, o urmă de cer şi un colţ de pământ.

Sunt om plămădit din lut şi din apă, din aer şi duh şi din Adevăr,
Cuvântul dintâi îl port şi mi-e soartă, iar gândul răzleţ îl ţin căpătâi.
Deşi îndrăznesc a pătrunde cu mintea spre rostul concret şi pur omenesc,
Nu pot înţelege nici timpul, nici firea, acestui destin pe care îl trăiesc.

Îmi pun în speranţă o parte din vină, căci însăşi speranţa îmi destramă chemări,
Să pot să clădesc iar templul de piatră, cu sufletul meu încercat de aşteptări.
Prezentul îmi este verdict şi sentinţă, aş vrea mai uşor să îl pot depăşi,
Căci văd doar o lume ce nu are culoare, cu tonuri de timp şi tonuri de gri.

Cu fruntea lipită de geamul ce cată spre stradă, privesc cu uimire la ploaie visînd
Şi-mi pare că viaţa e o feerie, un dar făcut nouă aici pe pământ.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!