Vieţii mele

(la împlinirea celor 62 de ani)

Te ascund adânc în mine, tu, comoara mea şi-a sorţii
Să nu mi te fure nimeni, nu te dau nici şpagă morţii!
O zidire-n piatra firii, eşti o Ană lăcrimândă
Ce în ferecări te chinui şi de dragoste flămândă.

Cu odgoane şi cu noduri am să te leg de picioare
Ca pe-o pasăre în laţuri te voi ţine. Ai răbdare!
Vezi că ploaia nu mă crede şi nici lacrima, nici clipa
Căci ţi-am destrămat albastrul, chiar şi visul, şi aripa.

Tu în zile îmi pui aşchii, aşa se răzbună viaţa...
Şi furându-mi din clepsidră tot nisipul dimineaţa
Creşte iar caverna-n oase. O fi asta o pedeapsă,
Sau trăit-am cu speranţa, că de flacăra e arsă

Spuza ei n-are putere? Dar ce dură-i încercarea
Neputinţa zace-n mine şi cu cât caut salvarea
Mă izbesc de ziduri triste şi de doctori exegéţi
Ce să cer, şi cine oare mai salvează astăzi vieţi?

Eu te las închisă, viaţă, nu fugi! Unde să fugi?
Zilele îmi sunt puţine, se topesc ca nişte fulgi.
Rabdă-mă încă o vreme, la fel cum te-am răbdat şi eu.
Să ne ţinem, strâns de mână şi la bine şi la greu
La mila lui Dumnezeu!

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!