Elogiul transfiguraţiei

Ne-am întâlnit sub lumina felinarului
A cărei strălucire o speranţă mi-a dat,
Te înfăţişa-i cu părul radiant
Luna, o culoare estompată pe un cer dezolant;
Deşi tu o atingeai numai cu privirea-ţi
Invidia o rodea de radierea ta
Pleacă cu umilinţă într-un peisaj aproape uitat
Pe care încă mi-l amintesc
Atât de viu, atât de neimaginat
Pentru că eu, tu, am trăit defapt într-o iluzie fantasmagorică
Două jocuri de lumini pe un pământ urgisit.

Boltă cerească ne priveşte în valsul nostru ritmic,
Iar pământul vibrează la tandre atingeri,
Din păduri sepropagă un ecou de romanţă,
Marea-i lînă în lung suspin:
Lacrimile a ceea ce se va întâmpla
În ea se vor răvăşi
Acum lanţurile-ţi de fier captiv mă ţîn
În acest ocean al disperării
Aş vrea cu ardoare să înot spre ţărm
Dar noianul vânzolit mă aruncă spre nicăieri
Aproape îl văd, un mal înstrăinat
Iar ancora spre el voi îndrepta
Dar vasul poticneşte, solii tăi îl străpung
Cu înveninate cangi de fier.
Credeam că un arzător nisip îmi încânta tălpile
Dar defapt mă scăldăm în roşu înfierbântat
Oare să fie plânsetul unui trandafir?
Ori poate goliciunea din sufletu-mi?

Păşeşţi alene pe sloiuri turbate
O apă învolburată dedesubtu-ţi,
Ea te îndrumă pe cărarea însângerată
Păşeşţi neştiutoare, în jurul tău îi cenuşă,
Un suflu rece de zefir, un cadru funerar?
O incinerare clasică, un sicriu de cleştar?
Fugi înspre mine cu flori inmormantale
Deşi mormântul meu nici nu era făcut.

Zăceam în a mea paralizie
Ce ar putea fi doar o moarte timpurie
Te apropii încet, dar mai mult parcă contemplezi,
Nu te aşteptai astfel să mă revezi
Ruşinată îmi acoperi trupul
Cu un giulgiu întunecat,
Şi ai fugit aşa repede înspre neant.

Consecinţele ignoranţei le-ai văzut,
Într-o piatră lipsită de sânge m-am prefăcut,
Deşi poate în mintea ta eu sunt uitat
Ori mă consider vinovat?
Cu această condiţie de damnat eu mă voi resemna
Şi eu de asemeni te voi uită
Pentru totdeauna.

poezie de Răzvan Duluman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!