Cândva

mă ridicam
în vârful picioarelor
şi-mi priveam sufletul
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinţilor
privindu-le
iubirea profundă

acum
dor gleznele
dar

tot mă ridic în vârful
picioarelor
privesc viaţa cum
tiptil furişează
o rază de speranţă
printre cărbunii încinşi
ai disperării

îi gâdilă în arderea lor
şi
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
şi iar devin negri

prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuşi
într-un cuvânt
sau mai multe
legate între ele
cu mine însămi

cred că e singura reuşită
pentru că
durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung

vreau
nu reuşesc
decât

în fracţiuni de viaţă
în care

cuvântul îi ia locul
mergând

în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!