Parada muştelor

M-aş ofili în toate sertarele durerii
unde ard cromatic visele-n galbenul amar-mortal;
iar eu, literă fără casă
îmi beau crematoriul pe la marţi şi jumătate...

Mă tem de Septembrie
o doamnă trecută de vârstă a treia
mi-a zis mai de mult că m-am născut pentru a mă urî oamenii înalţi...

Mă iubeşte furtuna manuscriselor roşii
atât de tare încât îmi pune arta la picioare,
dar Dumnezeu poate nu a vrut să mă iubească poemul...

A vrut să mor...
Să mor cu bricheta în mână, să nu-mi aprind aplauzele.
A vrut să fiu cenuşă de poet acum două vieţi,
Iar azi, uite-mă verighetă de damă...

Doar un cadavru de zăpadă
mai dă târcoale-n fantezii amnezice
uşii mele de verdeaţă...
Şi cântă non-stop la chitară de parcă nu exist în faţa lui...
Iubitule, îţi promit că n-am să scriu nimic despre tine,
îţi promit că-mi voi găsi şi zâmbetul şi inspiraţia în braţele nefiinţei...

Reflecţia-n fereastră îmi cântă minciuna înainte să închid ochii pentru tot eternul tău pe pământ...
Şi totuşi simt că nu s-a tipărit sfârşitul,
Şi totuşi încă simt ceva...

Dragul meu,
parada muştelor se încadrează în două silabe speriate...
Eu am încredere în tot nordul ei
iar pentru sud doar Albă ca Zăpada poate să-mi confirme puterile...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!