Nehotărât

odă cuvântului

of, cât eşti tu de frumos!
aş vrea să-i prind toate sensurile,
să-l plimb cu vârful limbii pe cerul gurii
să mă umplu de toate tainele ascunse printre litere
să-l ştiu stăpânii, să-l ştiu dresa, dar să-l las liber
să zburd odată cu el pe albe pagini
să îi fiu slugă şi stăpân
şi împreună să cucerim lumea
dar... visele rămân vise
el îşi vede de plutirea lui
eu mă mulţumesc
cu toate aceste scrijeliri
şi între noi se întinde abisul
necuvântărilor
îl las să mă uite, să mă tacă
pentru că cerul se sprijină pe umerii pământului
şi nu invers

cuvântului, rostire

ştiu că îţi cer mult, poate prea mult,
dar cine altul mă poate păstra aşa cum am fost
un suflet rătăcitor prin viaţă?

amintirile dor, umbrele mor,
viaţa se scurge-n pământ să-l adoarmă
cine de mine aminte-şi mai aduce?

m-am ascuns în carnea cuvântului
strivit cumva printre literele strânse laolaltă
dar cum altfel puteam să-mi iau urmele, lăsându-le la vedere?

unii oameni îşi privesc în ultima clipă avutul. pierdut.
alţii preferă să-i chinuie pe cei iubiţi, smulgându-le lacrimi de durere
mă scufund în tăcerea cuvântului şi-l rog simplu

să nu mă laşi pradă uitării

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!