Năsada pământului

Pun sufletul ca năsadă pământului,
Sunt ţăranul ce înnoieşte timpul,
Îl semăn pe aripile vântului
Să aibă pâine şi în prezent Olimpul.

Vitejii armatelor ascunse-n obada
Carului Mare răsturnat peste noi
Ne-ameninţă cu pâine cât roata
Singurătăţii petrecute în doi.

Vreau să avem trăirea frumoasă
Sub blânde vorbe şoptite prin rouă,
Dansul în doi e-o mare spumoasă,
Tu mă năsădeşti în valuri când plouă.

Pun sufletul la tine în poale,
Cresc vânjoşi copiii de-o clipă,
Vuietul vântului cu jarul sub foale
Caută rezerva de-nnoită aripă.

Amândoi suntem pâinea vieţii,
Năsada pământului căzută din rai
În trusa amintirii tinereţii
Pe care-o cântăm bătrâneşte la nai.

Are pâine oraşul şi satul,
Năsadă suntem sub bradul vânjos,
Dumnezeu a unit josul cu-naltul,
Mă simt pâinea Lui de frumos!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!