Potop

Norii s-au spart
în miliarde de cioburi,
Cad pe Pământ,
nu pe alte globuri;
Fulgere albe,
în zigzaguri brăzdează
Drumul spre cer,
când şi când luminează.

Cioburi de gheaţă,
pe Pămant cad rotunde,
Ploaia e rece
şi-un fior mă pătrunde;
Ştiu că e ziuă,
dar afară e beznă
Şi simt cum mă arde
reuma din gleznă.

E mijlocul verii,
dar tremur ca varga,
Prin valuri aleargă
pompierii cu targa.
Vântul izbeşte
cu crengile-n geamuri
Eol şi-a scăpat
bidiviii din hamuri.

Strada-i un fluviu
şerpuind printre case,
Veneţia parcă
la noi se mutase;
Frunze şi flori,
navighează-n derivă,
Grâul din câmp,
a rămas de-o colivă.

Cu ce ţi-am greşit,
Dumnezeule Mare,
Deşi ne dai ploi,
n-avem de mâncare,
Şi casele iarăşi
ne cad în ruină,
Credinţa Ta, oare,
nu e tot creştină!?

Parcă-i începutul
sfârşitului lumii,
Măcar să n-apară
şi germenul ciumii,
Durerea şi teama-s
la culmea răbdării,
Şi-i tot mai aproape
pragul disperării...

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!