A fi român

Acelaşi neam, aceeaşi grea povară
Plângându-şi soarta ca pe-un recviem,
Aceleaşi patimi nu mai vor să piară,
Rămân ca un viclean şi rău blestem.

A obosit, dar nu-şi trădează glia,
Răzbate lunecând printre poveri,
Îşi curmă ne-mplinirea cu tăria
Unui popor secat de mari averi.

E timpul de-a-şi uni în pace crezul,
De-a-şi apăra ce-naintaşii-au câştigat,
Esenţa volniciei strânsă-n miezul
Unei măreţi istorii ce nu s-a uitat.

Prin vene-i zbat nevolnice păcate
Şi nu se şterg vreodată şi nu pier,
Doar sapă-adânc în rănile uscate
Storcând de rău şi ultimul mister.

Mai este vreme încă de speranţă,
Mai este timp destul pentru iertat,
Dar nu mai este loc de cutezanţă
Şi nici de-ntors trecutul frământat.

Acelaşi neam, aceeaşi suferinţă
Ce-l arde-n piept şi-i vântură trăirea,
Aceeaşi veche, aprigă dorinţă
Îi macină prezentul şi doinirea.

Popor de bravi viteji, popor eroic,
Trezit ades din somnul cel de veci,
Învinge orice-obstacol demn şi stoic
Şi stoarce mierea pietrelor chiar seci.

E luptă-n pieptul lui, e mare luptă
Între voinţa libertăţii şi putinţă,
Cât în ţărâna lui nedrept coruptă
Se cern dureri în pace şi credinţă.

Sărman pământ de-o veşnicie gazdă,
A fost şi mamă-a fost şi sfânt alean,
Aici şi-a semănat iubirea-n brazdă,
Aici a curs mult sânge de oştean.

Aceeaşi munţi, aceleaşi repezi ape
I-au dat acestui neam doar bucuria
De-a fi român şi-a fi mereu aproape
De sfântul loc ce poartă-un nume... România!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!