Ninsori pe incandescenţa vieţii

Ninge iar pe aleea cu castani ce-am pastrat-o in suflet.
Florile, lumânări incadenscente, se sting încet,
una câte una, atunci când fulgii mari şi plini
de povara anilor ce am strâns în norii vieţii,
încearcă să le sărute flacăra.
Florile de castan ridică întrebător petalale iernate,
nu se opun sărutului purificator şi îngheţat.
Pentru gingăşia albului atrăgător de fulgi de nea,
plătesc nemurirea cu frigul îmbrăţişării ucigaşe.

Ninsoarea acoperă până la ultima frunză,
castanul falnic ce îmi străjuia copilăria.
Frigul mă cuprinde purtându-mă în împărăţia uitării,
imobilitatea ghietii ascunde o inimă de castan.
Acea micuţă inimă roşie, ce uneori se desface în două,
nu are putere să se opună sărutului alb al timpului.

Castana ce în copilărie îmi zâmbea
din inchisoarea incandescentă şi ţepoasă a vieţii ce mă aştepta,
azi, s-a transformat în ţintirimul anilor spulberaţi
de ninsoarea din destinul ce a infulgurat sufletul.
Doar un fulg mai aşteaptă o ultimă petală a ultimei flori.
Constat fără să mă mir că iarna aceasta,
castanii sunt pe cale de dispariţie.

poezie de Marioara Vişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!