Glasul

O voce interioară pune întrebări
punctând figuraţiile şi retuşând convenienţele.
Ce oare în cavalcada deşertului sec aleargă
să poţi cuprinde nimicul ce nu sfârşeşte nicicând?
Ce oare înnebuneşte iscusinţa geniului agitat
spre alte zări tulburi de atâtea nelămurite judecăţi?
Ce oare îţi spui de fiecare dată contrazicându-te
în balansul acela înfiorător al bucuriei de a auzi glasul
obişnuit să poruncească succesiunea firească a stagiunii următoare?
E o treabă personală care nu interesează pe nimeni
iar fericirea de a atinge ceva e acelaşi lucru cu oboseala deja instaurată
consecuţiei timpurilor până la unificarea neprogramată.
Desigur vei spune că n-ai existat
într-o prezentare grafică cu mii şi mii de planuri.
Dar oare te saturi? Oare te bucuri?
Şi până la urmă suspini de un dor nelămurit
care nu te lasă să fii singur

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!