Fluturare

rătăceam într-o lume aşa... cum este ea
nopţile şi zilele se scurgeau pe lângă
până într-o dimineaţă de primăvară când
planeta s-a oprit în ochii tăi, în gestul tău

în clipa aceea m-am născut cu adevărat
în clipa aceea am început să învăţ să merg
de data asta altfel, neatingând pământul sau lucrurile

am început să învăţ să vorbesc, nu prin cuvinte
ci prin toată fiinţa, în apnee sau
respirând dintr-odată tot cerul

tu nu făceai nimic pentru asta
nici măcar pentru setea să-ţi fiu mereu aproape
la tine totul era unic şi perfect

acum, ceva s-a risipit aşa cum rugina
acoperă strălucirea metalului
cum noaptea îşi vâră soarele în sân
şi nu mai ştiu cine am fost, cine sunt

tu eşti probabil într-un loc mai bun
o duci bine sau dai viaţă altor bărbaţi
aşa cum s-a întâmplat mie

şi ce dacă pe mine, pe alţii, ne ucizi astfel
aşa ne ajuţi să înţelegem ceea ce suntem
fluturii clipei opriţi pe buza vasului vieţii, tu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!