Obișnuințe
eu peregrin înaltelor tremuri
și aspiraților ce vieții nu mai contenesc,
nu mai cruț pomii ce nu trec strada
când îi strig din spatele timpului degradat
și pe gol înfășurat.
și nici nu renunț la fugă pe orbita ochiului tău
până ce ideea nu se miră și ea
chiar de este admiratoarea mele singurătăți.
îmbrâncesc caii în vânzoleala fluturilor
nelegați de nimic
și nimeni n-aș vrea să mă vadă că fac asta;
gândesc că numai așa pot salva iarba
de sub boturile cailor amorțiți de amintiri
ori de potcoavele grele de scântei.
mai pe urmă voi curăța
grădina de lătratul câinelui lateral
asigurând liniștea cireșului de elită
spre hazardul ce ne face din mână alene.
cu odaia păzită de salcâmi m-am obișnuit,
știu că cerului nu-i mai permite cădere de niciun soi,
doar numai c-o programare anume
trecând prin articulații de paradis.
poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre cai
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre singurătate
- poezii despre rai
- poezii despre ochi
- poezii despre fluturi
- poezii despre câini
- poezii despre curățenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.