De picoteală

Îmi spuneai că e frig dacă deschizi fereastra înainte de ora doisprezece,
râdeai,
mă luai în răspăr, eşti un vrăjitor, aşa e, doar tu ai baghetele magice aurite şi mâna de doisprezece tăciuni
ora aceea, doisprezece,
prefaci teama în cupa aceea de vin pe care n-o înţelegeam niciodată,
în Levant strugurii se coc mai repede decât aici,
aşa cum se coace floarea de vişin primăvara şi se face la urmă acrişoară apoi parfum,
cu frunzele vii de aşezat într-o carte proaspăt tipărită, prostia rămâne necumpărată de nimeni,
nu se cumpără nu se vinde,
în şi din prostie, doar cărţile singuraticilor răzbat...
sfârâiau pe undeva melcii, ar fi cerut să se işte, să se împrimăvăreze odată ierburile şi animalele
către Levant, se mănâncă de vie carnea şi în sânge multă carne de oaie şi miel qui prodest
oile şi mieii se taie vinerea
iar în ol pregătesc coca pentru plăcinte cu ierburi străbătute încă de seve
qui prodest
nu mai vrem legături
e felul lor de a se lega de ierburile care cresc pe lângă pietrele altfel prea văduve
şi de animalele singuratice, de turmele care încă le rămân.

Îmi aduc aminte, nedospirea copilăriei
mi-e dor să merg înspre sat unde uliţele au miros de văcar
ca printre păsările dumnezeieşti, uliţele miroseau a cireadă
mai demult şi pe-aici, da,
ca în levantinele şanţuri cu păsări, pentru că dumnezeu are aripi şi se mai preumblă pe uliţi
dacă chiar există, mai împingem spre El, turmele, viaţa şi ierburile.
Pe aici,
plăcintele coapte aveau gust de tămâie amestecată cu pâine,
în cuptiorul prea ars, prindeau gustul de sat.

Era frig înainte de doisprezece
deşi
fereastra rămăsese închisă, probabil multă zăpadă pe locul unde te întindeai tu,
sub fereastră ori lângă,
ai urmărit lumina îndelung, te hlizeai, oare ce femeie era înăuntru?
niciodată nu sting lampa,
e destul uloi şi
petrol, adormiseşi strângând din sprâncene,

erai prea obosit.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!