Chemarea strămoşească

Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste ţară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-şi săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră şi-n convoi plecară
Şi n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.

Şi-am fost şi eu purtat de-acele valuri,
Şi-am cunoscut şi eu străinele meleaguri,
Şi n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă şi plânge şi se vaită a mea mumă.

Şi m-am trezit păşind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Şi-n dreptul singurul meu ochi viril.

Şi fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simţeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Şi din călcâiul drept ţâşneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.

Şi paşi mărunţi, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Şi-o ceaţă densă se aşterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.

Departe e ţărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoşească.

Desculţ prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al ţării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O ţară, ca şi-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!