Totul are două tăișuri, tată?
m-ai uitat, tată, pe firul apelor tulburi
într-o poveste de nouă trepte în care
frământ încă litere
nu găsesc cuvintele
iar verbele se îmbată cu nectarul zeilor
prin capul meu trec herghelii spumoase
mări și oceane plimbă gândurile prin foc
în proțap am rămas aproape de jar
surprind scânteile cum evadează spre cer
mă rotesc
odată cu tropăitul tuturor fețelor pe stânci
pictez umbre prin mine umblă iubirea de cer
oglinda veche se tot sparge
simt argintul cum fură strop cu strop
memoria unei copilării sigur fericită
că am trăit-o
unde ești, tata?
pe unde umbli îmbrăcat în albul rugăciunilor
în verdele verbelor necunoscute
povestea a început într-un nouă
și cine știe când se va termina
am obosit, tată să mai fiu
rezist pe maidanele umbrelor care
horesc întruna readucându-mi-te
în jocul acesta periculos
totul are două tăișuri, tată?
simt că mai există unul
dincolo de toate încercările de toate căderile
la final tăișul devine la loc sabie
din rană crește și se albește treptat
scăldat în privirea copilei
cu ochii din cărbunele existenței
m-ai uitat, tată, m-ai uitat
și uite că revii de fiecare dată
de Crăciun
atunci când bucuria împodobirii bradului
în plămada pâinii crește
ca un cozonac împletit în toate șnururile alb roșii
ale mărțișoarelor umbre
ca un dar în vârful pomului,
tata
luminează așteptările
redevenim copii, tată! redevenim...
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre alb
- poezii despre verb
- poezii despre tată
- poezii despre existență
- poezii despre început
- poezii despre verde
- poezii despre stânci
- poezii despre sfârșit
- poezii despre roșu
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.