Limba Română, ultima mănăstire
Luna își odihnește obrazul pe Limba Română.
Ea își unduie sunetele
ca niște pene de egretă.
Limba târâtă la Roma odată cu Decebal,
aspră ca tăișul sabiei ascuțit printre
pietre tăcute, și-a întors fața mandră
către schitul lui Dumnezeu,
munții Carpați.
Soarele se răsfrânge în inima ei
pulsând veșnicii.
Picioarele cuvintelor romanești caută harul
în somnul gliei
încălțate în sandale romane.
Serenitatea vocalelor are timbru
de clopot ortodox.
Ele înalță curcubeu peste Prut
pe cerul de un albastru voronețian.
Răsună în trupul Limbii române
glasul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Limba Română este ultima Lui mănăstire,
cea mai dreaptă, temeinică, eternă.
Eminescu așază
mâna lui Dumnezeu pe spicele de grâu
coapte, încolțind în cuvintele
din câmpia Limbii Române!
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre limba română
- poezii despre cuvinte
- poezii despre România
- poezii despre Ștefan cel Mare
- poezii despre tăcere
- poezii despre timp
- poezii despre superlative
- poezii despre sunet
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.