Sub cerul toamnei

Când ai păşit spre mine, doamnă,
Sfioasă, atingând pământul,
La mine-n viaţă era toamnă
Şi frunze-mpodobeau pământul.

Sub cerul gri şi plumburiu
Ce m-apăsa-n tristeţea sa,
De unde-ai apărut? Nu ştiu,
Dar eşti o rază-n viaţa mea.

Când te vedeam venind senină
Plutind prin viaţa-mi pustiită,
Mă fascinai şi-a ta lumină
Parcă-mi fusese hărăzită.

Habar n-aveai că te priveam
Şi te doream ca însetatul,
Cu ochii-mi trupul ţi-l sorbeam
Căci mă-nhăitasem cu păcatul.

Da, cu păcatul! Te doream!
Căci numai asta-mi-era-n gând!
Priveam la trup şi îl râvneam,
Nu eram om, ci lup flămând!

Iar din Adam eu deveneam
Şi eu, o Eva păcătoasă,
Mi-erai ispita cea din ram,
Nu doamna blândă şi sfioasă.

Întins-am mâna să te rup,
(Căzusem repede-n păcat)
Şi pentru că-mi doream un trup,
De-odată s-a întunecat.

S-a-ntunecat! Gonit-am feea,
Şi m-a-ncercat aşa o vină!
Văzusem trupul, nu femeia,
Fiinţa caldă din lumină!

poezie de Florentina Mitrică (15 octombrie 2017)
Adăugat de Florentina Mitrică
Votează! | Copiază!