Raze şi praf

E doar un salon şi e gol,
dar totu-i scăldat în lumină,
căci ziua, cu milă creştină,
a pus peste el monopol

şi face ca fire de praf
să zboare, zburdalnic, prin raze,
cuprinse de stranii extaze,
iar eu sunt ales coregraf.

Le fac să se-adune în flori,
în scaune, mese, ghivece,
pe ziduri le fac să se-aplece
ghirlande în multe culori.

Lipsesc trandafirii-n decor,
dar praful din nou mă ajută,
şi iată, pe-o masă-apărută,
o vază-i formează, uşor.

Visez, eu, etern visător,
cu ochii mijiţi în lumină,
şi-mi pare c-aud, în surdină,
o muzică veche, de dor,

Şi, fără să scot un cuvânt,
te simt alipită de mine,
mişcându-ţi, cu gesturi feline,
un trup - adiere de vânt.

Din soarele toamnei un dar
pe care îl strâng între braţe,
dar raze zburdalnice, hoaţe,
te fac să-mi apari... şi dispar.

Iar tu... îmi rămâi. Nu e soare,
dar eşti, nu erai plăsmuire,
iar eu te privesc cu uimire:
"Ce eşti?" "Eu sunt dulcea visare".

De-afară priveşte un nor
şi-ntunecă iute-o fereastră,
făcând-o să pară albastră
în clipele noastre de-amor.

În timpul ce sună-a târziu,
prin suflete îmbrăţişate
se-adună simţirile, toate.
Salonul cu praf... nu-i pustiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!