Rugă

lasă-mi Doamne, zările şi marea
să îmbrăţişez chemarea
a unei femei ce a păşit spre nemurire
nu am înţeles atunci durerea ce mă apasă
e har, este blestem
să văd cum mori în taina primei primăveri
lasă-mă femeie
să ţin în braţele vânjoase surâsul tău
rătăcit între buze arse de gânduri
lasă-mă să descopăr curcubeul privirii
să frâng în palme neştiutul
deschide-te femeie în noapte
mătasea verde învăluindu-ţi sânii
trupul gol să se răsfrângă în ape sub raza de lună
ştii, privirea ta a început să se confunde azi cu zarea...
seara îţi mângâia paşii
la cina poeţilor în altarul cuvântului
treceai dintr-un timp în altă eră
lăsând în urmă flori de iasomnie
treceai albă şi pură
o lacrimă crudă în poala universului
treceai şi nu îţi păsa
că viaţa asta te lasă
te vei aşeza în cer
ascuzând o aripă rănită într-un zid
femeie, bătaie de înger
ai deschis raiul
în mlădierea duioasă a cuvintelor rostite
cu glas divin, tulburător
împletind din timpuri maramă
valsai odată printre stele
tu cea mai suavă dintre ele
scriai în slova timpului cu lacrimi de ceară
râdeai privind la mine
am înţeles atunci
erai un ideal cioplit din plăsmuiri
se risipeau nopţile în zori
dacă tu vei pleca
eu voi muri sub stea polară
dacă tu, atunci eu
cu cine aş vorbi
zările vor fi searbăde, pustii
eu am rămas, femeie
un trubadur nebun pe ţărmul lumii
adunând cuvinte în palmă din cioburi de speraţă
în zori voi coborî să mor în valuri
tot aşteptând sărutul unei primăveri
nu înţelegeam durerea ce mă apasă
în lotca ce plângea pe mare
va exista undeva un azi
pentru cei ce pleacă grăbiţi
dă-mi Doamne durerea şi lasă îndurarea
mai ţine aici vreo două-trei milenii
pe acei ce pleacă azi către lumină

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!