Calul nărăvaş al minţii

Aşa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească şi focul are nevoie de vânt ca să se-nteţească, la fel şi mintea noastră are nevoie de meditaţie ca să se liniştească.

Meditaţia nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca şi cum îţi lipseşte ceva şi trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap şi trebuie să le oferi în dar.

Oferă-ţi gândurile în dar liniştii.
Oferă-ţi agitaţia pradă tăcerii.

Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deţinut ce îşi fixează singur lanţurile şi apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.

Calul minţii e unul nărăvaş - într-un moment te înalţă la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ţii frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forţa mai tare.

Soluţia? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.

Nimic nu poate opune rezistenţă la nesfârşit - va exista un moment în care se va aşeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi linişte şi pace, lucrurile vor reveni la normal.

Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îţi desfunde căile respiratorii şi când simţeai de parcă ai zbura în loc de a păşi.

O dimineaţă în care te-ai trezit simţindu-te neaşteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simţi aşa de bine, probabil că i-ai spus că ai ‘o zi bună' şi că ‘totul merge strună'.

Cu toţii ştim însă că viaţa e departe de-a fi un drum drept, fără urcuşuri sau coborâşuri.
Mai devreme sau mai târziu drumul se îngustează, se şerpuieşte, vin momente în care acea bucurie lipseşte.

Oare lipseşte?

Dificultatea în viaţă nu e dată de ceea ce întâlnim la suprafaţă, ci cât ne e percepţia de luminoasă. Dacă pe cerul minţii noastre atârnă nori de judecată, ploaia rece a gândurilor poate transforma oricând o zi glorioasă, într-una nefastă.

Dacă meditaţia, sau mai simplu, ‘statul în tăcere' are vreun scop, acela este de a ne asigura că oricât de încovoiat ar deveni drumul, deasupra lui soarele va străluci mereu.

Să facem împreună un popas, încetând să ne mai trăim vieţile după ceas; să stăm pentru un timp la aceeaşi masă, povestind despre cum poţi face acea ‘zi bună' să nu mai fie rară; să turnăm apoi iubire în halbele propriilor vieţi, până când spuma să dea pe dinafară, inundând totul în jur.

Să revenim la drum, umplându-l de lumină, să-ncălecăm pe calul nărăvaş al minţii, ghidându-l din inimă.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Votează! | Copiază!