Fiul Luminii
Își rătăcise drumul și-acum nu mai știa
Nici unde-i este casa, părinții, cine-i el,
De ce-i atât de singur și cine e acel
De vină pentru toate și unde l-ar afla.
Iar Timpul ce-l uitase prin anii de lumină
Parcurși la întâmplare prin marele neant,
Privea, arar, intrusul, c-un zâmbet arogant,
Și-i răspundea la toate c-o liniște deplină.
Plutea prin nemurire, prin lumea dintre stele,
Și învăța atâtea cât nimeni n-a cuprins,
Dar ce conta că-i liber, că e de neatins,
Pe-un taler ce-i deasupra singurătății grele?
A căutat milenii răspunsul la-ntrebare
Și a găsit fragmente, le-a cântărit, le-a șters,
S-a întrebat pe sine, în propriu-i univers,
Și-a întrebat Lumina ca ultimă-ncercare.
A înțeles că este, din vremuri vechi, un zeu,
Lumină din Lumină, o parte din Cuvânt
Pierdută-atâta vreme din rostu-i pe Pământ...
Și-a coborât îndată, ascuns în curcubeu.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre timp
- poezii despre învățătură
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vinovăție
- poezii despre stele
- poezii despre singurătate
- poezii despre cuvinte
- poezii despre curcubeu
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.