Rătăciri
am strivit cerul cu mâinile
sub picioare tropăiau anotimpurile
în spate duceam poveri
de azi, de ieri, de nicăieri.
ale unui sfârșit neînceput
pășeseam prin boabele de rouă
prin ceața timpului abia născut
vorbeam limba cerului pentru a înțelege
cuvintele ce țipau în mine
răsucite de un biet cărturar
la o harpă pe un țărm pierdut și niciodată regăsit
nu caut minuni
pe aici, pe undeva, cândva
pe nimeni nu întreb
de aș întreba pe cineva
nu va înțelege întrebarea
de răspuns...
nici eu nu'l știu
privesc tăcut ochii pierduți ai lumii
de teamă mă ascund printre șoapte
în noapte prin pulberi de gânduri
pășesc printre singurătăți atemporale
de nimeni cuprinse
un biet drumeț pe creasta lumii
cântecul s-a stins, s-a dus
m-am retras mâhnit în negura timpului
a mai rămas temătoarea lună
din orașul cenușiu
în care și cuvintele au plecat la plimbare
țopăiau anotimpuri prin goale buzunare
sfios, am ascuns în palme surâsul unui copil
poate, odată voi clădi cu el o lume nouă
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre anotimpuri
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre trecut
- poezii despre singurătate
- poezii despre sfârșit
- poezii despre rouă
- poezii despre prezent
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.