Verde crud

ne vorbeam monosilab
şi prin gesturi idolatre
ce din tainic simţ irump
respirând parfumul scump
de ani tineri şi budoar
tu cu mâinile-n prohab
începură să te latre
căţeii de la fermoar
simulând împotrivirea
eu, nestăpânindu-mi firea
gâtuită de dorinţă
procedam în consecinţă
dezgolindu-ţi umeri, sânii
şi stângaci te dezbrăcam
de orgolii amânate şi de fustă
tu o evă, eu adam
temerar pe calea-ngustă
căreia-i rămân devot
numai cât subţiri hapsânii
nervi întinşi cam peste tot
te aruncă-n cerul nouă
şi mai sus de s-o putea
ca să simţi cum foarte plouă
în deşert, în africa
şi la poluri şi sub mări
când, neprevăzând urmări
alergăm aşa galactic
până ne trezim buimaci
încă udă, încă ud
pe-un covor de verde crud
în pădure unde-mi faci
ultim gest a semn de ducă
parcă fui doar o nălucă
numai iia ta uitată
chiar aici, alăturea
mă împiedică îndată
să mă spânzur de-o curea
c-am înnebunit cumva
iară verde nu-i părere
stors din fiere
sau închipuirea mea –
unde-ai fi acum, mai ştim
pe din două
să-mpărţim
clipa care... sta să plouă?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!