Nepământeano!

Mă doare inima, mi-ai spus,
cunoşti vreun leac ca să îmi treacă
s-alunge dincolo de-apus
să treacă de cărarea-mi seacă?
În care urlă lupii trişti
că nu-mi mai eşti, că nu exişti!

Mă doare sufletul, mi-ai spus,
să-l oblojeşti cumva, tu ştii
că a căzut, atunci, răpus
sleit de-atâtea mărturii?
Pe care le-am făcut uitate,
crezând, că voi scăpa de toate!

Mă doare viaţa şi mi-e greu,
nu recunosc, deşi o ştiu,
plecarea ta o văd mereu
ca pe-un oracol în pustiu,
în care steaua unui Mag
m-a rânduit, să-mi fie drag...

De braţul tău ce mă primea,
de mâna ce mă mângâia,
de ochii care mă priveau,
de buzele-ţi ce mă sorbeau
şi părul care îmi ştergea,
vreo lacrimă, când îmi cădea,
de trupul tău îmbietor
oh, Doamne, n-aş putea să mor
până când nu ţi-aş săruta
şi ochii-ţi blânzi şi gura ta
şi mersul tău de căprioară
şi sufletu-ţi ca o vioară,
ce cântă-n mine zi şi noapte,
aroma-ţi de cireşe coapte
şi Harul care-ţi este dat,
ca să mă cureţi de păcat
şi bunătatea ta, femeie,
minunea mea, a vieţii cheie,
şi toată, toată-mi eşti icoană
pentru că-mi pari nepământeană,
ţi-e numele special ales,
nu-l întâlnesc în lume, des,
ai fost, îmi eşti şi-mi vei rămâne,
nepământeano... o MINUNE!

poezie de Lusiana Drăguşin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!