Autoimpunere

Nu mă mai pot uita în urmă
Nici măcar prin aripi de fluturi
Ce invadează uneori primăvara deschisă luminii,
Nu mai pot privi în ochii amintirilor,
Nu mă mai pot plimba singură prin parc,
Pentru a încerca să simulez naivitatea,
Acceptarea unei stari impuse prin singurătate,
Nu mai pot coborî în sălile de autopsie,
In care morţii tineri, sub treizeci de ani
Zăceau în şir ordonat,
Morţi ce-şi schimbă şi astăzi domiciliul,
Între Chicago, San Francisco şi München
Numai acasă nu vor parcă să vină.
Nu mai vreau să dansez în cearşafuri
Care au acoperit nişte oseminte de eroi necunoscuţi,
Nu mai vreau să ascult muzică populară impusă
Nu mai vreau transvestiţi,
Nu mai vreau nori pe pîine dimineaţa,
Şi nici ploi la cutie, de dăruit unui prieten
De la tipografie,
Nu mai vreau Mina Minovici ca-n 80
Şi nici impuneri de gînduri forţate de genul:
"Nu am voie să gîndesc asta",
"Nu trebuie să ajung cadavru la 20 de ani",
"Nu vreau încă un salt în gol sau o comă"
"Mai bine plimbări prin parcuri pentru reglarea gîndurilor"
"Mai bine autoimpunere, autocorectare".
Azi am încercat să privesc în urmă
Şi mi s-a făcut rău, m-au lovit amintirile
Cu cele mai năprasnice lovituri
Şi eu care abia îmi revin din traumă,
Încerc să mă normalizez şi să-mi spun
Că acele timpuri ale groazei s-au dus,
E greu, e greu, e greu,
Este aproape inuman, să o iau de la capăt
Cu acelaşi coşmar, crezînd că ucigaşii
Au dispărut şi ei de bătrîneţe sau de boli lumeşti.
Nu mă uit înapoi şi dau după douăzeci de ani
Frîu liber nărăvaşelor gînduri interzise.
Vreau să fiu liberă, de aceea
M-am gîndit cît se poate de serios
Să nu mă mai uit în urmă.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Votează! | Copiază!