Nu spun la nimeni

mă strânge tăcerea între universuri...
faţa mi se face vineţie-gri;
braţele mi se lungesc dincolo de picioare,
parcă e un ceva, spre un absolut ciobit la colţuri.
o strădanie schimonosită apar,
cu doruri în brânci
şi mă doare asta şi la nimeni nu spun.

cerul mă poartă pe braţe printre zefirii zbârliţi,
până-n capete de însingurări
prin care umblă absurdul şchiopătând
şi la nimeni nu spun asta.

indisciplina stării mi-e trasă cu cangea uneori,
din metafizica ce nu uită
de-a mea însingurare bogată în fantezii şi coturi.
eu cel surprins mereu
de îngerii ce se pierd pe pereţii de biserică
şi nu pe umerii mei învăţaţi cu aşteptările deşarte.

of, şi-s mereu lovit de păreri contondente
atât cât să-mi sară osul,
de pe portativul muzical al lăuntricului întunecos!...
of, şi tu demult m-ai învăţat asta
cum să-mi alung inflaţia de negre gânduri
bâjbâind iubirea de lângă tine,
nicicând să nu mai dau peste miezul orb de destin.
sau mi-ai şoptit cum să te răsfăţ
pe ascuns printre pomii de seară,
ori în strigătul înalt născut abia
în spatele casei şi cele câteva stele mai aproape
coborâte pe gene-scară.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!