Naufragiată pe stânci sticloase

Camerele sinelui nu reuşesc să găsesc,
nici o cale de atac nu există
împotriva insistentului zgomot grotesc
şi-a durerii nedefinită, aristă.
Sunt în oboseala mea ca o carte cu pagini lipsă,
nepotrivită locului şi timpului,
de lumina unei tinere pierdută în eclipsă,
mângâiată cu dulceaţa lerului.
Nelinistită urmărind cine ştie ce oarbă speranţă
pe care timpul mi-o poate dezvălui,
caut odăile inimii mele văzută în conturanţă,
unde soarele intră surâzător dimineaţa,
şi pleacă inflăcărat spre seară, cu exuberanţă,
lăsând locul stelelor şi-a lunii să le lumineze faţa.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!