Atunci-ul

atunci-ul, ne legăna crengile vrute trofee
pe claviculele noastre căutătoare de iubiri,
să ne scuture muguri puhavi de primăvară
şi nebănuitori ne trezeam cu păsări în poală.

în rebeliunea unui do major mai mereu
şi într-o turmă de vise contondente credeam,
când o necontoneală de arcuşuri de vioară,
aţâţa purpura neînfrântă de creanga-ghiară.

tu-l şi eu-l se împreunau în bătaia imediatului
de cădeam unul prin gândul celuilalt zestre
şi istoriile noastre deschideau dese vernisaje,
păzite de cochilia aerului dincolo de ferestre.

prin flacăra de icoană, materială zbatere,
flambam speranţele toate cele-n nealungare
apoi îmi ionizam şi multele sentimente,
în aşteptarea celor câteva curioase egrete.

atât de frânt în tristeţi precise, eu adunat,
din tradiţia scoicii, din jocul luminilor ei subţiri,
făceam semnale prelungite acolo-n noapte
bănuind că le vor zări o atenţie de eternitate.

nu uit cum din flămânda oglindă furam imaginile
noastre în caldă îmbrăţişare, în franjuri de dorinţi,
chiar de moartea venea felină devastatoare
şi pe biserici crucile stăteau fixe observatoare.

iubirii dă-mă, îţi ziceam din al meu deşert
nicăierului nimic să-mi simt zborul promis
printre umbre a-mi despleti ce am de iubit,
arta dezmierdării sub gândurile tale eu regândit.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!