Nostalgie

Pe când cocoşii roşii cântaseră pentru a treia oară,
Împământind cerescul celor ce crai se visau
C-un fel de răzvrătire specifică unei dimineţi urbane,
Iar floarea de salcâm îşi lepăda pe caldarâmuri reci juneţea,
Sub ploaia decoltată şi mult prea trivială,
Ce-i abuza neruşinată, grădinii, vie frumuseţea,
Dezbrăcând-o ca pe un nud de Modigliani,
În tonuri calde, cafenii,
Treceam buimac la braţ cu... Viaţa...
Cu-acelaşi sacou gri, Romarta,
Cu-aceeaşi fustă din poplin,
Ne sărutam, schimbând venin...

Şi eu şi Viaţa, chinuiţi de finalul brutal al ultimului scenariu cosmic,
Căruia ne abandonaserăm doar din teama de a nu fi,
Eram... mai mult înţelepţi decât tineri
Şi mai mult firoscoşi decât filosofi,
Mai mult buni decât frumoşi
Şi mai mult trişti decât buni...
Cum eu nu fusesem drept cu Viaţa
Şi nici Viaţa nu fusese dreaptă cu mine,
Nici oracolul din Delfi nu ne mai putea găsi frumuseţea...
Şi, cu toate astea, schimbând săruturi în venin,
Dragă mi-era doar ea, doar Viaţa,
De parcă azi ne-am întâlnit întâi,
Cu fasturi şi minunăţii.

Ne-am amintit unde-am greşit, ca un şcolar grăbit la joacă,
Atunci când, între două coperţi rupte, am prins eternitatea;
Ea îmi spusese:
"-Eu sunt tot ce ai,
Cum nu eşti descendent din Cronos
Şi nici vreun Univers nu ai,
Nu mă minţi,
Nu mă uita,
Nu mă trăda!
Vreo altă Persefona, astăzi, cui ar ajuta...!?"
Ea m-a iubit, ah, ea m-a iubit ca primăvara floarea crudă de cireş,
Ca beduinul de la Bab El-Mandeb oaza de modernitate,
Ca eschimosul vânătoarea,
Dar nu cât mine libertatea...
Şi, totuşi, ne-am iubit
Şi astăzi, un mâine singur de-ar mai fi,
Tot ne-am iubi...

poezie de Alina Neagoe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!