Descântă-mi ochii de umbre cu buze nesătule
frământă-mi trupul și pune de-o minune
să-ți cânt lasciv tăcerea dintre cele două eterne cuvinte
iar dansul celor șapte vieți să ne-mpletească mâinile
într-un inel de lună și de soare
printre poieni cu fluturi mov
se-mbrățișează aproape cald
în casa cea de piatră
pe unde aleargă jucăușe jurămintele
iar eu te strig cu teamă
să nu-mi dispari a nu știu câta oară
din tainițe de timp se strâng la nuntă clipe
un flaut celt respiră din adânc de inimă un cer
pe care preoți îmbrăcați în alb ne desenează
din jumătăți o lume doar a noastră
de-o parte-i ziua cea mai lungă
și-o rest o noapte de așezat la stele
precum în jurul gâtului un fel de perle
poate-adunate-n zori din flori de in
sau doar culese lucitor
din mult prea răsucite scoici
iar dintr-o altă parte
punctată cu adânc de atlantida
îmi plângi oceane și eu înalț la munți
cu acea-firească știință a pruncului
abia născut
m-adăp la sânii tăi
cu lapte care curge-n galaxie
doar gândul mă trezește ca din moarte
și-mi este parcă tot mai transparent
ca și cum s-ar strecura câte un univers
prin fiecare deschidere de pleoape
ca să ne umple lumea lumilor
cu basme
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre știință
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre sâni
- poezii despre superlative
- poezii despre stele
- poezii despre senzualitate
- poezii despre religie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.