Glossă imaginii din oglindă
Regina mea sălbatică și pură,
Cu ochii umezi ca de căprioară,
Bujori și sângeri ți-am sădit pe gură,
Dar sărutarea ta mă înfioară.
Îți simt suflarea ca un prinț de stâncă
Și jarul ei îmi arde gura toată
Și rana ți-e mereu tot mai adâncă,
Căci de iubirea mea ești vinovată.
Regina mea sălbatică și pură,
În rochie de argint te-am îmbrăcat...
Iubirea mea primește-o și te-ndură!
Ce duh străin speranța mi-a furat?
De ce m-alungi din ochiul tău? În zare,
Mă simt dator de a muri tăcut,
Căci fruntea mea, sub lauri de ninsoare,
De dorul tău, a-mbătânit de mult...
Cu ochii umezi ca de căprioară,
Cu părul tău o ramură de tei,
Te-ai furișat, fecioară, într-o seară...
Și-ai evadat din nou din ochii mei.
Ți-am prins în leagăn un buchet de stele,
Aripi de fluturi brațul ne-au atins.
De-atunci te caut! Visurile mele,
Precum o torță-n noapte s-au aprins.
Bujori și sângeri ți-am sădit pe gură,
Privirea ți-e oglindă de cristal,
Pe pat de crini ți-am așezat cunună,
Din roze, ți-am făcut, mireasă, voal.
Azi ți-au îngenunchiat corali. Și stele
Se strâng cuminte, albe, în brățări.
Secunde de lumină timpul cerne,
Iar tu adormi sub umbre de ninsori...
Dar sărutarea ta mă înfioară,
Mă chemi și mă respingi repetitiv,
Eu te iubesc mai mult iubită doamnă...
Îmi aparții, oglindă, altui timp.
Noi suntem două semne paralele,
Nu ne-am putea intersecta vreodată.
Eu timpul mi-l măsor. Tu nu ai vreme,
Tu nu te temi de vreme și de soartă.
Îți simt suflarea ca un prinț de stâncă...
Mă chemi ca un ecou și mă rănești...
Când ochiul drept a început să plângă,
Durerea cu-un sărut o îmblânzești.
Eu trec prin timpuri paralel cu tine,
Tu strălucirea ți-o păstrezi etern,
Mie, aici, nimic nu-mi aparține,
M-afund în plângeri, noapte și infern.
Și jarul ei îmi arde gura toată...
Mă tem, tresar, tu râzi și îmi zâmbești.
Tu de iubirea mea ești vinovată
Eternă taină, tu, oglindă, ești!
Cunduri de perle, glezna sidefată,
Văd tresăltâd sub umbra ființei mele,
Ți-aș da, fecioară, astăzi lumea toată
Și cerul cu quasari și lună, stele...
Și rana ți-e mereu tot mai adâncă,
Rănită, sângerezi. Eu, ploi de flori
Și lacrimi, la înfierbântata tâmplă
Îți pun și astăzi. Te trezești în zori,
Altar, cu vise-ncununând tăcerea
Și părul ți-e ca apa de izvor
Și brațele-ți întinzi... Și mângâierea
Îmi stinge al iubirii mele dor.
Când de iubirea mea ești vinovată
Și șovăielnic, mă urmezi mereu,
Ești însăși versiunea ființei mele,
Transfigurată în apusul meu.
Să fii tu umbra ce se oglindește
Pe covertura de pe pat, cuminte?!
Îți pun oglinda-n față. Te privește!
Eu te-am revendicat... Să iei aminte!
Căci de iubirea mea ești vinovată
Și rana ți-e mereu tot mai adâncă
Și jarul ei îmi arde gura toată...
Îți simt suflarea ca un prinț de stâncă.
Dar sărutarea ta mă înfioară,
Bujori și sângeri ți-am sădit pe gură,
Ai ochii umezi, ca de căprioară,
Regina mea sălbatică și pură.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre iubire
- poezii despre tăcere
- poezii despre sărut
- poezii despre prezent
- poezii despre plâns
- poezii despre ochi
- poezii despre ninsoare
- poezii despre gură
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.