Deşertăciune-i totul

I
Aveam înţelepciune, faimă, vlagă,
Şi tinereţe, sănătate-aveam,
Şi vinuri în pocale. Ziua-ntreagă,
La ochii frumuseţii mă-nsoream.
Sub mângâieri simţeam că se topeşte
Şi sufletul din mine, uneori.
Aveam tot ce pământul dăruieşte,
Tot ce-şi doresc sărmanii muritori.

II
Încerc să număr zilele frumoase
Ce-ar fi în stare a mă ispiti
Să le trăiesc din nou,-cele rămase
În amintirea mea. O, n-a fost zi
Şi n-a fost ceas de-adâncă desfătare,
Lipsit de-amărăciune-n viaţa mea-
Nicio podoabă, cât de sclipitoare,
Să nu m-apese, chiar când strălucea!

III
Năpârcă de pe câmp e-mpiedicată
Să muşte, doar prin vrăji şi vicleşug,
Dar cea pe inimă înfăşurată,
Cum s-o alungi, prin care meşteşug?
Ea nu ascultă de înţelepciune,
Cu niciun cântec nu poţi s-o vrăjeşti:
Îţi muşcă sufletul, până-l răpune
Şi nu ai cum să te fereşti!

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!