Siretul copilariei
Imensitatea gliei oprită stă sub țărm
Tăiat de apa dură și rece lasă semn,
Un piedestal pe care nu poate să mai urce
Și umezeala apei spre luncă o aduce.
El poartă înspre mare pe valurile tulburi,
Prisosul ce natura aruncă de prin cuiburi,
Aruncă înspre maluri reziduuri putrezite,
Ce-au fost utile poate, dar nu mai sunt iubite.
Șiret el șerpuiește și își adună pruncii,
Care la fel ca dânsul dau umezeală luncii,
El sapă pe sub maluri spre a-și lua tributul,
Aduce cu el moartea, sfidând necunoscutul.
poezie de Viorica Pop
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre apă, poezii despre natură, poezii despre moarte, poezii despre iubire, poezii despre copilărie, poezii despre bebeluși sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.