cadre

stelele sunt din… os, galaxii schelet
luna-i rotula unui arhanghel

văd cu dinţii
mi-e teamă că nu-i de ajuns
privesc glezna

cadrele se suprapun
sunt, deci, şi eu din os – făină cosmică
…………………..

munţi goi
aici uneori un petic alb
zăpezi sărace şi vânt bătrân
pe unul din piscuri am ajuns, nu
pe cel mai înalt…

mi-am pus deoparte cartilagii
în perspectiva altei vieţi – ecoul:
«şi dacă-i abisul şi nu-i ce crezi?!»
Nu poate fi
văd cu dinţii stelele, cu fruntea
chiar le ating – de nu mai stau
în genunchi… e piscul, sigur
acestor cadre moi

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!