Nemurirea
O căsuță parcă pierdută în răscrucea celor patru vânturi stătea prizonieră
între două puncte cardinale legate între ele
cu linia dreaptă a destinului din mintea mea.
Chiar acolo, cândva, Dumnezeu,
odihnea pe o bancă îmbibată cu amintiri.
În fiecare dimineață își răsturna soarele peste case,
garduri, până pe caldarâmul încins de tălpile copiilor ce alergau
mângâiați fiecaren parte de razele soarelui.
În bucuria lor, liniștea pomilor se transforma întro fântână de apă vie,
hrănind universul, până și verdele ierbii de pe marginea drumului ce se pierdea în amintire.
Acolo, lângă acea casă, pe bancă, mai văd și acum câteodată o umbră sculptată
sub foșnetul pomilor. Se mistuia de focul dorului defilând singură dincolo de lacrimi,
dincolo de gânduri, dincolo de ultimul cuvânt ce seamană blând nemurirea din amintiri.
Toate izvorăsc din acea casă, din acea bancă, și tot acolo se intorc.
poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre amintiri
- poezii despre Soare
- poezii despre vânt
- poezii despre verde
- poezii despre sculptură
- poezii despre religie
- poezii despre gânduri
- poezii despre foc
- poezii despre dor
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.