Intra muros

În acest oraş, dacă nu te sprijini de zidurile amintirii
şi nu-ţi aprinzi o ţigară înseamnă că vrei doar să
treci mai departe, să începi lucrul la marele şi ultimul
poem, cel al câmpului, al liniei ferate, al spaţiilor deschise.

În acest oraş amintirea pluteşte ca un cocor uriaş, transparent,
care fâlfâie încet din aripi, tulburând muzici surde,
şi aerul din jurul aripilor devine într-un fel nisipos, auriu
şi începe să ningă luminos peste toţi aceşti deţinuţi
neputincioşi ai prezentului.

În acest oraş este voie să se plângă pe statuile avuzurilor,
căci nimeni nu întreabă nimic. De când ceaţa îngerilor
a început să se lase în suflete, nimeni nu mai întreabă
nimic, căci drumul fiecăruia trebuie răzbit acuma,
altfel ceaţa te poate închide pentru totdeauna.
Ceaţa şi trunchiurile întunecate ale copacilor...

Câteodată mergi de parcă ai vâsli. O simplă lunecare fizică,
o deplasare nesemnificativă, dar necesară. Gândul tău
se îndreaptă în alt sens şi atunci te rupi, dispari în explozia
celor două contrarii. Cei care susţin că te văd nu percep
decât o amprentă de-a ta energetică, o sugestie, care te ţine
totuşi legat cu un cordon de lumea aceasta. De fapt, o lipsă
de substanţă, un gol desăvârşit.

Şi-atunci maşinile se împuţinează, birjele încep să clonţăne
asfaltul, la colţuri de stradă ‒ iubirile tinereţii şi maturităţii,
eroii romanelor, văcsuitorii de otravă ai vieţii, covrigul şi
pateul cu brânză din recreaţia orelor de liceu... Şi tu, printre
ele, ameţit de jocul acestor oglinzi, care te-nconjoară de peste
tot şi oscilează, cu puterile anilor de-acum, cu ochii ieşiţi din
orbite...
Amintirea... Şi deasupra ta, cerul... Întotdeauna aceeaşi
amintire... Întotdeauna acelaşi cer... Căci amintirea este cer,
iar cerul este amintirea neîncepută a începutului lucrurilor.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!