Hibernaris

Obiceiul întoarcerii la viaţă e mâncatul de frunze.
Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri
de lut, vindecarea gândului cu cenuşă rece, de foi de dafin,
poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pământului,
însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară.
Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ,
dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem
mâncatul de frunze şi scârţâitul de umeri şi unsul de ochi,
Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrânii
voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrâni,
cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă...

Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge.
Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea
am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc,
sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat –
le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vânt, una
de alta, adânc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci.
Ne mai dă vremea câte-un ţipăt în găoacea goală,
uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind
din arşicele-brăţări de la mâini, şi nu-l mai auzim;
sângele guiţă pe dinăuntru şi se învârtoşează până-n urechi
de boabă neagră, de aur negru...

Va începe să plouă. Curând, va începe să plouă,
ca un linşaj trezit din măduva cerului peste
rugurile noastre pliante, gata de strâns. Vor
dansa copile de nomazi cu picioarele lor frumoase,
nescopite, se vor săruta fetele de nomazi între ele,
nebune de apă, şi noi vom privi betegi şi neputincioşi,
sprijinindu-ne unii de alţii, bărbaţi de bărbaţi,
împrumutând frunze de mestecat părinţilor lor.
Splină de bivol decorticată, lovită-n moalele timpului!
Cine să mai ghicească şi de ce, când toţi ghicitorii au fost
străini de noi, nici nu au morminte, aşa cum se cuvine,
şi căutau cu mâini necurăţate şi ne cereau săpun şi spirt
ca nişte gropari?

Din malaxoare spurcate, maşinile salubrităţii deşartă
carne de om. Noi construim drumuri, nu pentru ele,
ci benevol, ca recuperare utilă a unui simţ.
Va urma o beţie cumplită. Ne vom lua femeile la palme,
le vom trezi la viaţă, vom întrerupe conservarea lor în
nămol sapropelic până când primul fir al ierbii va anunţa
apocalipsa noastră particulară. O ultimă zi comună,
ca un jurământ într-o unitate de apatrizi degeneraţi,
marginali. La tălpi vom sta cu zeii răcoroşi şi putrezi,
iar la nevoie îi vom crăpa, ca să le stoarcem din fibră
jertfa de apa. Ca singurele lucruri de care avem nevoie:
zeii permanenţi ai unei civilizaţii periodice.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!