Leagănul
Doamnei Eugenia Brediceanu
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și țeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit
și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.
poezie celebră de Lucian Blaga din Pașii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre început
- poezii despre visare
- poezii despre tăcere
- poezii despre trecut
- poezii despre trandafiri
- poezii despre tinerețe
- poezii despre suflet
- poezii despre somn
- poezii despre râs
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.