Şi totuşi. . . . . Destinul

Te văd şi-acum frumoasă, eşti chiar încântătoare,
Deşi trecut-au anii, eşti mândră ca o floare.
De când te ştiu fetiţă, ţi-am urmărit cărarea,
Mersul ca o cadână, tristeţea sau durerea,
Viaţa-ţi tumultoasă de multe doruri plină,
Mândria-ţi mai aparte şi izul de regină.

Din frunza ta roşcată emani tumult de lavă
Iar cu petala-ţi albă eşti tot mereu suavă.
Cu zelul de femeie tu ţi-ai clădit o faimă,
Trezind dorul din mine să te iubesc în taină,
Fără să-ţi cer vreodată măcar o sărutare,
Lăsând să treacă anii şi timpul la-ntâmplare.

Dar iată că destinul revine din neanturi
Şi adunând iubirea în diferite salturi
O face mai solidă şi trainică o face
Şi-mi dă floarea în braţe, el ştie că îmi place.
Eu nu mai stau pe gânduri, o-mbrăţişez agale
Şi o sărut cu patos petale cu petale.

Îi simt dulceaţa-n suflet şi dorul plin de lavă,
Aud apoi în şoapte: -Mă dau toată pe tavă.
-Demult aştept o clipă şi un semnal din scenă
Să-mi spui direct în faţă şi fără nici o genă
Că mă iubeşti şi sincer, vrei dragoste curată,
Să-ţi fiu mereu aproape, mai mult ca niciodată.

Acesta-i un miracol, ca după atâta vreme
Să ne unim iubirea iar dorul să ne cheme,
In ceruri printre aştrii sau poate în Bermude,
Dar. . . Suntem prea departe şi. . .Nimeni nu ne-aude.
Corneliu 15.01.2007

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Votează! | Copiază!