Simt sărutarea vântului de toamnă...

Pe pleoape, simt sărutarea vântului de toamnă
Ce-mi dă fiori... şi adierea lui mă-ndeamnă
Să-ntorc, pios, o pagină îngălbenită din trecut
Şi să revăd imagini trăite cu drag, demult, demult...
Atâtea toamne ruginii, prin inimă s-au scurs...
Dar nu ştiam, pe-atunci, că merg înspre apus,
Căci tot ce era floare, culoare,-n jurul meu,
Păreau o primăvară ce dăinuie mereu!
În fiecare anotimp, şi-n fiecare zi, iubirea înflorea
Şi-n suflet era cald, lumină, un soare strălucea,
Iar în priviri avide, strânsesem tot lumescul,
Căci tu, tinereţe, mi-erai universul!
Iar visele-ndrăzneţe zburdau înaripate,
Nimic nu le oprea şi dragi îmi erau toate!
Atât alint şi pace, speranţă, mângâiere,
Mă-nvăluiau în cânt, parfum, în dulce adiere!
Unde-aţi plecat voi, ani de scumpă tinereţe,
De vrajă şi tumult, speranţă, frumuseţe?
Pe unde v-aţi ascuns, de nu vă mai găsesc
Şi m-aţi lăsat în lacrimi, de doruri să tânjesc?
Acum, totu-i pustiu... e frig... şi sufletul suspină
Sub ploaia care cade, şoptindu-mi în surdină,
Că toamna va pleca, de iarnă, alungată,
Cu ea... trece şi viaţa, de viscol, spulberată...

poezie de Rodica Grigorie
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!