În sat

În sat, pe-o uliţă pustie
Trece-un bătrân... ades clipeşte.
Parcă e mult prea lungă calea...
Povara-i grea... Şi se opreşte.

Îşi face semnul crucii... Iată!
Deodată pare că asudă...
Mai şterge-o lacrimă ce-i pică
Pe chipul obosit de trudă.

Şi merge iar. În drum zăreşte
O mogâldeaţă... un căţel...
Se-apleacă, mângâindu-l tandru,
Apoi, bătrânu-l ia cu el.

Îşi vor uni singurătatea
Şi împreună vor mâncă,
Îl va păzi-n tăcere noaptea
Şi de blestem îl va scăpa...

Căci ce amară e tăcerea
Când n-ai cu nimeni a vorbi!
Doar el, un biet căţel o ştie...
Cu duioşie îl privi...

Îl ia în braţe, îl priveşte...
Pornesc în drumul către casă,
Spre nicăieri, un om şi-un câine...
Ce viaţă Doamne, oh, ce viaţă!

În dimineaţa următoare,
Un trecător pe drumul drept...
Străin! Se şterge pe picioare
De praful greu. L-apasă-n piept

Un dor de casa părintească,
De apa rece de izvor...
- Tăicuţă, m-am întors acasă!
De voi, de sat îmi este dor!

Dar unde-i mama?! Pâinea caldă?!
Pe masă-i doar un blid... Atât!
- Oh, fiule, spuse bătrânul,
Să te aştepte n-a putut.

În ceasul ultim al tăcerii
A luat fotografia ta
Şi-a plâns amar, a plâns măicuţa,
S-a stins tăcut precum o stea.

Oh, tată, iartă-mi neputinţa!
Măicuţă, n-am putut veni
Să-mi iau adio de la tine,
Însă mereu te voi iubi!

- Zadarnic plângi acum copile,
Vezi?! Doliul flutură în poartă
Şi mama... mama nu mai vine!
Poate că-i încă supărată!

- Străinătatea bat-o vina,
Străinătatea m-a furat,
Mă iartă tată, iartă-mi mamă!
Ştiu că doar eu sunt vinovat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!