Rai

Am bătut deunăzi la porţile Raiului,
bang, bang...
şi n-a răspuns Sfântul Petru.
Era un bodyguard,
un angajat ce nici nu făcea parte din personalul
alaiului
-ce l-am zărit- trecând printr-un fel de gang,
la capătul căruia ţinea în mână, cineva, un sceptru,
cu chipul indefinibil de atât fard...
Se părea că toţi participau la ce mi se organizase... Balul...

... într-o mare nefericire,
a tuturor
-căci aşa se manifestă dincolo bucuria-
se alegea regina;
o bătrână castă, desfigurată de nesfârşit,
ce se apucase să-şi introducă, ca printr-un fermoar, până la pieire,
o mulţime de inşi, cât un popor,
tot, toţi roşii, din nefericire, îmbătaţi de un fel de sânge de taur, Sangria,
ce se pare pe-acolo-i rutina...
Când deodată se închide cortina şi ca un semn, sunt chemat la peţit...

... mi s-a cerut mâna
de către nefrumuseţea aleasă,
pe braţe s-o iau, s-o trec pragul
şi deci devenindu-i pereche,
să primim împreună cât mai mulţi din cei vii;
amărâţi, răbdători, milostivi, credincioşi... nu numai,
cât să se umple mai iute grădina...
ce sfinţii, cu apă de canale de Iordan, s-o ude se-ndeasă,
deci eu, de acum să fiu cel călăuză, să fiu magul
de-a nu mai fi, să fii...
Mi-am pus mâinile în cap şi-am scăpat pe regină din braţe şi eu-mi de Rai...
Doamne, lasă-mă încă prin iad... Nefericele... Vai!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 noiembrie 2013)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!