Elegie III (scrisoare poetului N.C.)

Ţi-aduci aminte când grăbeam călări
Şi când sudoarea ne durea de sare?
Mai şti când alergam către izvoare,
Ca două umbre mari în depărtări?

Mai şti, poete, când luam din burg,
Căpăstru şi potcoave de rezervă?
Îţi aminteşti de clipă, plini de vervă,
Când lunecam stăpâni pe câte-un murg?

Acum de-atâta mers, topiţi de sete,
Ne mângâiem pegasul şi ne miră,
Că-n urma noastră-atâţea amuţiră
Topiţi cu fiecare zi în eprubete!

Ei, dragul meu! sunt drumurile oarbe
Iar şirul, indian, pus în mişcare,
E zăpăcit şi beat de-atâta soare
Şi-n suflet doar adâncul ne mai soarbe!

Rămas-am pe câpie doar noi! oare poeţii,
Au amuţit de vreme în pustiu?
Nu le-a rămas nici strigătul candriu?
Ori nu-l aud nici zeii, nici pereţii?

Noi ne-am purtat în luptă pegasul şi măsura,
chiar suliţi otrăvite am îndoit în mers!
Purtăm osânda clipei că n-am luat din vers,
Puterea rădăcinii să ascuţim custura...!

Oricine are scuză şi lance să pareze,
Zăpezile piezişe ce ne-au intersectat!
Avem cu toţi o soartă, pământul haşurat,
Hrănit din măruntaie să nu se dezmembreze!

Stă namila călare, e-n rând cu noi, e trează,
Vorbaşte de stă ceasul, se-nvârte-ntr-un inel
Se face că-ntr-o turmă, el este ca un miel
Da-n rădăcini, se vâră, usucă şi trădează!

Ce-ţi este cu-astă lume, pestiţă, prefăcută,
Un amalgam noianul de pulberi ce le mesteci!
E laşă lira iată, în pustă de dezmeteci
Şi curg păienjenişuri din zeamă de cucută!

La dracu^ cu aceste abjecte-aglomeraţii,
Să curăţim membrana de inconvenienţe,
Să radem rădăcina acestor excrescenţe,
Pentru izvorul sacru al altor generaţii!

Căci noi, la urma urmei, nu furăm decât iadul,
Văzut din purgatoriu, din miez şi din infern!
Noi viaţa ne-o plătirăm cu totul la extern,
N-avurăm fericirea, măcar nici ca Ciadul!

Aşa că la o parte, cu armele din teci,
Să trecem înainte la luptă cu minciuna,
Nu se mai iartă astăzi greşelile niciuna,
Noi tot suntem rămaşii potcoavelor mai reci!

Să ne grăbim poete cu arcurile-ntinse,
Stăpâni peste unelte, să mergem lângă pod!
Să nu lăsăm să treacă nici un miriapod
Luminile speranţei chiar dacă ne sunt stinse!

Căci cine să ridice, dacă n-am face-o noi?
Şi cine să priceapă că focul este-n spuză?
Cui i-e speranţa trasă cu forţa peste buză?
Ce lume să priceapă că-noată în noroi?

Pe cine-a pus destinul să simtă româneşte,
Şi cine să ne mişte din lacrimă căruţa?
Să facem să tresară, din cuiburi vrăbiuţa,
Căci numai astfel lumea nu se înpotmoleşte!

Iar noi călări grăbit-am de ani şi ani în şir,
Visam pădurea sfântă, de frunze troienită,
Cu fructe-npresurată, cu flori ademenită
Şi-n fiecare umbră s-apară câte-un fir!

Acum s-avem poete tăria, dar şi arma,
Să ridicăm norodul să apere lăstarii,
Să nu lovească-n trunchiuri cu barda lăutarii,
De n-o fi forţa mâinii, să dăm atunci alarma!

În universul mare născut din sacrificiu
Se-adună laolaltă coloşii ca-n infern
Din patru zări fărâme de pulbere se cern
Şi Dumnezeu în barbă ne prinde artificii! Craiova,25 decembrie 1992

poezie de Constantin Păun din Elegie neterminată (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Votează! | Copiază!