Cântec mic

Picuri de rouă adună
aripile privighetorii,
picuri limpezi de lună
de amăgirea ei plini.

Marmora fântânii adună
sărutul artezian,
vis al umilelor stele.

Copilele de prin grădini
toate îmi spun rămas bun
când trec, şi asemeni
clopotele parcă îmi spun.
Şi se sărută copacii
în asfinţit. Iară eu,
plângând merg pe drum,
fără scăpare, grotesc,
cu tristeţe de Cyrano
şi Quijote,
mântuitor
de nemărginiri imposibile
cu ritm de ceasornic.
Şi văd uscându-se crinii
la atingerea glasului meu
pătat de lumini sângerânde
şi poartă liricu-mi cântec
găteli de paiaţă pudrată.
Se-ascunde iubirea mea bună
sub un păianjen. Şi soarele
ca alt păianjen m-ascunde
cu labe de aur.
Destinul nu-mi voi urma,
fiindcă sunt precum Amor
el însuşi se-arată -
din plânset săgeţile sale
şi tolbă inima lui.

Totul voi da la o parte
şi suferinţa-mi voi plânge,
ca un copil părăsit
în basmul ce s-a sfârşit.

poezie de Federico Garcia Lorca din Poeme, traducere de Teodor Balş
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Votează! | Copiază!