Să-ţi aminteşti, în ziua de Florii!

Oh, am purtat a numelui tău, trenă,
Tu, înger rătăcit printre poeţi...
Ţi-a nins în puerilele secunde,
Cu flori de caişi şi meri, pe epoleţi...

Sub ochiul tău de verde şi speranţă,
Am răsărit mai verde, mai curat...
Şi-n verde-am îmbrăcat eternitatea,
Aşa cum numai tu mi-ai arătat.

Mireasă de smarald, la malul mării,
Ţi-am împletit cu alge răsăritul
Şi am lăsat colosu-nsingurării,
Zidind în mine iarăşi, infinitul...

Sub val brodat sunt sâni de suferinţă,
Dar tu-i ascunzi sub tălpi însângerate
De inima flămândă de iubire,
Ce două inimi, încă, mai desparte.

Când voi păşi către apusul lumii,
Să vi să-mi dai FLORIILE-napoi,
Căci ochiul meu ce s-a născut furtuna
Nu va mai fremăta sub paşi de doi!

Când pleoapa mea în noape se va-nchide,
Când ochiul meu va lăcrima smerit,
Tu, de FLORII, să-ţi mai aduci aminte,
Oriunde-ai fi, ce tare te-am iubit!

Să-ţi aminteşti în ziua de Florii,
Că n-am să-mi vând iubirea pe nimic!
Şi până la sfârşit te voi iubi,
Sub flori şi sub săruturi sângerii!
Sau poate voi dormi nelimitat,
Fiindcă iubirea mea s-a spulberat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!