Ecoul

Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt şi m-am confesat
din nou munţilor pentru a mă elibera
de tristeţi. Tocmai cădeam de pe pământ

în bolta cerească, când i-am spus demonului,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată
din nou." Am atârnat cuvintele în acea
linişte concretă şi expresivă. Am atârnat

liniştea în aer. Am înţeles sensul ei în
sine, precum şi sensul ei contrar. Cuvintele
şi liniştea erau precum găurile negre şi
stelele. În acea ardere spirituală

provocată de ger, mi-am găsit visele
insomniace ale destinului, precum şi
visele mele lucide aparţinând unui fatal
destin deturnat. Datorită Ţie, ele au putut

deveni gânduri amorţite şi vice-versa,
într-o modalitate mult mai precisă decât
cea a cântecelor lirice, care se puteau
descompune în sunete muzicale spre a

fi recompuse din nou. În acest realism
magic, strigătul meu tăcut a devenit ecou,
şi apoi, în mod definitiv, tăcere asurzitoare.
Era destul de evident faptul că demonul

făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată din nou."

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Votează! | Copiază!