Anunţ de deces

Pe băncile de lângă ceas din micul târg curat, un orăşel,
Se scurge timpul iute-alene-n sticla digitalului cadran
Într-un melanj de-mbătrâniţi şezând doar gând, pierduţi fără vreun ţel,
Cu porumbei speriaţi de trecători şi-un peştişor... Purtat de-un puşti într-un borcan.

Totul e ca-n trecut -prezentul cald de-o clipă din uitata iarnă-
Ţinut în calcul strict de-un semafor cu roşu-n etalon de zeci secunde
În murmur încâlcit de-un freamăt de pe buze, stând 'n auz să-l cearnă
Şi cu-n fundal stradal de-un zumzet de maşini... Se deplasând niciunde!

Adie o boare de un blând septembrie în candid de-o nesfârşită vară
Şi-un chip recunoscut, ca o fantomă-n mers, păşeşte dintre blocuri;
E tânăr încă, cu mişcări sluţite de-o pareză strâmbă şi cu chip de ceară...
E ce-l ce-n fiecare seară, noapte, zi, se desfăta etilic... Implorând norocuri?!

Şi ca o prevestire, o altă siluetă efilată-n scoarţă traversează squarul,
Alt chip de-aducere aminte căutat în gând, cum acul cu momeală.
Se-aproapie, trece, ezitând fugar un reciproc remember; e toboşarul
Trupei urbei, înc-adolescent un cuplu de decenii-n urmă... Separaţi de-atunci... de boală!

E-un tot în negru peste chipul palid -sumbrul ce ascunde răul-
Şi la "Ce faci?", tresare... "Cum, nimic nu şti, azi am fost la-nmormântare...";
Mintea-mi se opreşte-n scurt de haos, cu hazardul-lupă îmi cernând hubloul
Peste poze-n rond, defilând pe cruci, luate toate-n rând... Tristă căutare!

"Mircea, îl şti, e mort şi azi l-au îngropat, m-am dus să-i ţin dorul!"...
Fără sens cuvinte, neînţelese, surde, îmi zboară în îndurerate tâmple;
Bunul meu prieten, tot un tânăr blând al acelei trupe zise... "Meteorul"!...
Patru luni e timpul, ultim ce-a avut, în lupta neiertării... Tot ca să se-ntâmple!

Văd azurul vânăt - de la pete groase ce se-alerg cu rândul-
Şi din propriu-mi hău, holograma însăşi de-un fin menestrel
Ce-mi cânta odată "Hotel California" cu ochi-i bleu ca vântul,
Îşi pusese cer în orbite vii, murmurând refren 'n plete lungi... Rebel!

I-am fost start de drum fiului ce-l are pe meleaguri noi,
Drag urmaş la fel devotat la muncă, cinste şi ambiţii
Ca şi tatăl dus, studiind tardiv să devină primul, să-şi umple nevoi...
Şi doar reuşise!... Şcoal-aşteptă-n van, nu mai este Mircea-n ora d-exerciţii!

Parcă-mi pierd şi tonus, mă introvertesc, cad în deznădejde,
Căci se moare aproape -cum celuloidul scurs pe-un strat de film
Decojind imagini- fără rădăcini ce se pierd neant, smulse de primejde
Neştiută, hâdă, din ascuns tenebru strecurând sentinţe... Făr-aviz... subtil!

Cojile de ceapă, leat, ce se usucă, cad, se subţiază, dând miez de copil
Ce rămas, când sfarmă, îşi împrăştie plâns morţii ce-l aşteaptă... După vodevil!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!