Noi doar scriem

plângeam fără lacrimi

sub cerul verii

mă obosisem cautând
câteva cuvinte
în care să-mi încapă inima

toropit de zăpuşeală

era prea multă arşiţă
amândoi ne deshidratam

era o miză şi singuri
doi invalizi
ne validam reciproc ideile

la masă sub viţa de vie
visez cum plouă
şi desenez o umbrelă
care mă apără de soare

timpul alunecă pe pietre
vocea ta sparge tăcerea
asfinţitul este un pretext
să ne iubim mai devreme

păsăruici gureşe se hârjonesc
în praful cărării
grădina-i obosită
ca o femeie cu şapte copii

oricum
e importantă lupta între oameni
şi propriile lor deprinderi

noi doar scriem
doi invalizi ne taie mâinile
ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea

chemări apar în inima strânsă
la atâtea invalidări de destin

sub sânii tăi se-ntinde podişul
la mijloc izvorul minunilor secat
şi mai în jos abruptă valea
în care coboară berbecii lunii
să caute turmele de stele

strâng în beznă înfricoşat
pamântul sub tălpi
şi mă privesc înghiţind aerul
ca un peşte aruncat pe mal
noaptea la pescuit pe râu.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (8 ianuarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!