Strofe pentru ploaie

Imperativă şi sonoră ca un final de tamburină, când fulgerele vagabonde te prind şi-ţi sfâşie veşmântul, cobori spre noi, cu lăcomie păgână, caldă şi felină a unor buze pătimaşe, ce-ar săruta întreg pământul...

Pe-acoperişurile roşii, deştepţi orchestrele stridente - alarma ftizicelor goarne şi tusea tobelor gripate - în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârşite regimente, ce smulg aplauze compacte şi aclamări halucinate.

Pe zidurile vechi de case şi pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, şi sub cupola cenuşie, fiinţa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă, şi-n urmă binecuvântează.

Pădurile bătrâne-şi cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni şi rumenit adânc de soare te-nghite lacom...

Şi de-a lungul şoselelor kilometrate, tu pari un şir de caravane ce duc Saharei de mâncare.

poezie celebră de Ion Minulescu din Rampa, nr. 375 (25 decembrie 1918)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În templul liniştii

În sfeşnicele vechi de-aramă
Descresc trei lumânări de ceară -
Descresc ca nopţile spre vară.
Şi-n sfeşnicele vechi de-aramă
Trei flăcări parcă se destramă
În fire lungi de foc ce cresc
Din lumânări până-n tavan
Şi scriu verseturi din Coran
De-a lungul templului turcesc...

Trei credincioşi desculţi se-nclină
Proptindu-şi frunţile-n covor -
Şi parcă-s trei bolnavi ce mor...
Trei credincioşi desculţi se-nclină,
Şi-n simfonia de lumină
Ce-şi plimbă petele pe geamuri -
Când verzi, când purpure, când blonde -
Par trei corăbii vagabonde
Ce-adorm în legănări de valuri...

Şi-n templul liniştii ce pare
Un sarcofag păgân, enorm,
Toţi Muezinii parcă dorm...
Şi-n templul liniştii, în care
Greoiul fum de lumânare
Miroase-a cranii dezgropate -
Din sfeşnicele vechi de-aramă
Trei flăcări pâlpâind te cheamă
S-adormi sub ele-ntins pe spate!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa literară şi artistică, I, nr. 8 (4 martie 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

Tăceri stridente, trotuarele îngheţate, rebele,
Îşi amintesc paşii din ele.

Surâsul tău amărui, funigel
Pluteşte-n amintiri, stingher.

Furi azilnici se scurg
În cenuşa vărsată de-amurg,
Fluturându-şi cenuşii comorile
Monezi cad din turn orele
Pe-acoperişurile sticloase şi se duc, se duc

Nu ştiam că merg prin materie năuc
Şi că iarna îşi flutură cenuşie
Tăcerea stridentă; strada pustie.

Nu mai vreau să vii.

Se surpă schelării şi cad
Aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile rămase departe
Îşi răvăşesc în mine ferestrele sparte.

Liniile se despletesc şi curg
În cenuşa risipită în amurg
Şi vântul rece, vântul oarecare
Monezi de aer zvârle pe trotuare.

Copacii te-au pierdut din ramurile goale
Frunză hohotită, pe şanţuri, canale
Privirea ruptă de pleoape către ei
Ca nişte funigei pluteşte, vineţi funigei...

Tăceri stridente, trotuarele îngheţate, rebele
Îşi amintesc paşii din ele...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unor parlamentari

Întreg pământul colindaţi,
De-a lungul şi de-a latul;
N-ar fi mai bine să mutaţi
Chiar la Paris... Senatul?

epigramă de Neculai Darie din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe cer ghemotoace de lana

pe cer ghemotoace de lâna
ca turme de nori în mişcare
se trec înspre zarea ce-ngână
amurg cu apusul de soare

cerşeşte natura amarnic
veşmântul croit din omături
priveşte cortegiul zadarnic
şi-adoarme-n cernitele-i pături

în noapte se roagă ca vântul
să-mpingă din urmă spre ea
ciopoare ce-acopăr pământul
cu voaluri cernute de nea

spre zi năzuinţa îşi pierde
când zorii pictează uitare
azur peste palidu-i verde
răspuns la nocturna-i visare

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păşeşte-ncet

Un singur lucru-ţi cer: Să nu regreţi...

Şi-acum,
Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi covorul
Şi măştile-adormite pe pereţi!...
Păşeşte-ncet ca şi cum nici n-ai fi
Intrat aci!...
Odaia mea e o scenă-n care-actorul
E veşnic altu-n fiecare seară -
O scenă ce-şi păstrează doar decorul
Şi liniştea
Ca şi-o modestă gară
Prin care trenurile trec mânate
De gestul unor mâini halucinante.

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi minciuna
Scrisorilor închise prin sertare
Şi florile-adormite prin pahare.
Odaia mea e grota fără soare
Prin care nu mai intră azi
Nici una
Din cele ce păşiră la-ntâmplare...

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi bazarul
De lacrime-ncrustate prin dantele
Şi nasturi descheiaţi de mâini rebele.
Odaia mea-i covorul fără poartă
Din care poţi ieşi afar' când vrei,
În el nu odihneşte nici o moartă,
Ci numai visuri blonde de femei...

Păşeşte-ncet să nu-mi deştepţi groparul
Şi umbrele-adormite pe pereţi,
Păşeşte-ncet şi nu privi spre ele...
Şi nu uita ce-ţi cer: Să nu regreţi!

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi ce-ar fi poezia?

I. Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II. Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracţie-n simţire, -
Îşi pierd a lor gândire;
În tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ăst vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

poezie celebră de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi?!

Se despleteşte marea când se întoarce-n valuri
Se risipeşte valul adus de vânt spre ţărm
Şi noaptea îşi întinde întunecate voaluri
Peste oglinda apei,... iar pescăruşii dorm...

E-atât nisip pe plajă... şi-un gând hoinar aleargă
Mi-l pune în clepsidră.. şi-n ochi sclipiri de stele,
Cu zâmbetul pe buze:... ce-ar fi,... o noapte întreagă,
Cu tine mână-n mână, să construiesc castele?!

Mi-ai spus c-ai să mă cauţi ca pe-un trofeu de mare
Acesta este testul... şi am să-ţi dau indicii:
Eu sunt Fata Morgana, iluzie sub soare,
Mă joc de-a,, Baba oarba''.... cu foc de artificii...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea numită Covid...

Când primăvara-şi plimbă norii
Spre zări aproape plumburii
Se cască guri de crematorii
Să-nghită leşuri mii şi mii.

Oraşele sunt goale troacă-
Planeta pustiită pare-
Prin schituri pustnici bat în toacă
S-alunge virusul, cel care,

Aduse moartea pre pământ-
O moarte albă fără coasă-
Ce ia fără discernământ
Săraci, bogaţi, ei nici că-i pasă...

De rasă, de apartenenţă
La un continent sau altul;
Nu are leac, n-are clemenţă
Rapid ea îşi dă asaltul...

Când primăvara-şi plimbă norii
Spre zări aproape plumburii
Se cască guri de de crematorii
Să-nghită oameni... mii şi mii!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litanii pentru miezul nopţii

I

Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă...
A trecut de miezul nopţii...
Iar duetul senzual
Orchestrat de fantezia unui Heliogabal
Pâlpâie-n finalul unei lumânări aproape stinsă.

Dormi, felină cu ochi stranii
Şi cu pleoape cercuite
În culori evocatoare de fanate clematite,
Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă...

Culcă-ţi capul pe risipa chiparoaselor strivite
De contururile-ţi roze
Torturate,
Şi-amorţite,
Şi multiplicate-n visul unei Venere, desprinsă
Din anticul bronz al unei statui reconstituite.

Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă...

Dormi, felină torturată de-al duetului final...
Plimbă-ţi degetele pale pe dantelele pătate
De capriciul unor alte flori, de tine-nsângerate,
Şi respiră-n vis parfumul parcului sentimental.

Şi respiră infinitul ce pluteşte-n străvezii
Nori,
Din care plouă-n luptă hidromelul Walkyriei...
Dormi, felină torturată de-al duetului final...

II

Dormi, ca anticele statui mutilate de barbari,
Goală toată
Ca victima primilor amanţi-corsari,
Uită binecuvântarea gestului sacerdotal
Şi-ntrupează-te-n Phryneea bandelor de mercenari.

Dormi, felină torturată de-al duetului final...
Dormi, felină saturată de-al eternului simbol...
Toate dorm.
Şi-n juru-ţi toate sunt absente.
Pe perete,
Miezul nopţii-a-nchis chiar ochii
Neadormitelor portrete
Şi-albul ochi al lumânării doarme-n stinsu-i rotogol.

Dormi cu buzele deschise, ca un filtru-n care porţi
Deopotrivă-aceleaşi lacrimi pentru vii
Şi pentru morţi...
Dormi, felină saturată de-al eternului simbol...

Dormi, supremă frenezie de jăratic şi schântei,
Tu, ce-ţi schimbi amanţii-n preoţi
Şi pe preoţi în Atei -
Dormi,
Şi-n aşternutul moale forma corpului tău gol
Să-mpietrească pe vecie "Crucea Sfântului Andrei".

Dormi, felină saturată de-al eternului simbol!...

poezie celebră de Ion Minulescu din De vorbă cu mine însumi (1913)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj de primăvară

Un tablou al primăverii
Este-acum întreg pământul.
Anotimpul reînvierii
Îşi spune din nou cuvântul.

Am văzut cum respiră pământul
În primăvara care-a început.
Am văzut cum mângâie vântul
Tot ce-n natură a renăscut.

Am văzut cum se-mbracă pământul
Cu haină în verde culoare.
Am văzut cum se-acoperă câmpul
Cu grâu semănat pe ogoare.

Am văzut ciocârlia cum lasă pământul
Şi-n zbor se avântă spre soare.
Aud cucul că-şi strigă cuvântul,
Undeva, departe, în zare.

Am văzut oameni cum lucră pământul,
Cum vitele-i ajută la muncă.
Îmi place că viaţa-şi sporeşte avântul
În satul din vale şi-n luncă.

Am văzut cum primăvara, pământul,
De povara iernii îşi scutură amarul.
Aud cum îşi potriveşte iar cântul,
La hora din sat lăutarul.

Înregul tablou pictat de primăvară
Pe şevaletul întins al naturii,
Aduce lumină, pentru a câta oară,
În verdele crud al pădurii.

poezie de Dumitru Delcă (12 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-o viaţă către tine

Spre tine vin, când spun că vin acasă,
Deşi mereu mă risipesc pe drum,
Ce caldă e întoarcerea, acum,
Şi bornele şoselelor m-apasă.

Mă tem că nu ştiu când şi nu ştiu cum,
Pe-o sanie, în iarna friguroasă,
Cei ce scrisori la tine-n poarta lasă,
Mă vor aduce într-un fel postum.

Ceva, probabil, se va întâmpla,
Că mâinile ce eu le port cu mine,
Au şi plecat spre tine, să se-nchine
Şi cred că ştiu şi tălpile ceva.

Oricum, am să ajung la casa ta,
Căci am plecat, de-o viaţă, către tine.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul înaltelor ziduri de-o iei

De-a lungul înaltelor ziduri de-o iei,
mulţimea de roze nu poţi să o vezi,
pe-ale parcului străine alei,
dar în credinţa ce le-o păstrezi,
le simţi că-s aproape ca nişte femei.

Fără să şovăie, merg câte două,
şi după mijloc se ţin,
şi cele roşii cântă singure-n rouă,
apoi cu miresmele lor intră lin
cele albe-n cântarea cea nouă...

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantera

Nimic nu mai reţine-n paralele
zăbrele ce se trec. Un tic.
Îi pare a fi o lume de zăbrele
şi după ele absolut nimic.

Mersul ei moale, lin, plin de putere
roteşte totul spre un punct discret
ce pare a fi un dans spre centru-n care
adoarme o voinţă-ncet, încet.

Doar câteodată, fără zgomot, rare,
pupilelor cortine prind vecii.
O rază trece-ncet prin mădulare
spre inimă şi se opreşte a fi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să fiu indiferent

Cum aş putea să fiu indiferent,
Când cerul-mi este şi astăzi, prezent,
Când Dumnezeu mi-a dăruit doar mie,
Minunea de-al slăvi în poezie?

Cum aş putea să trec peste culoare,
Când sus, pe cer, parc-aş vedea o mare
Albastră, caldă, vălurind într-una,
Iar printre valuri, se ascunde luna?

Când prima rază-mi intră pe fereastră,
Într-o tăcere a luminii, vastă,
Şi, alungându-mi ceaţa din priviri,
Mă-ncătuşează cu-ale ei iubiri?

Când printre case eu aud, plângând,
Sfioase, adierile de vânt,
Iar salcia pletoasă, nopţi de-a rândul,
Se-ndoaie ritmic, atingând pământul?

Cum aş putea să fiu indiferent,
Când prind al dimineţilor moment,
Iar frumuseţea mi se-aşază-n palmă
Atât de caldă şi atât de calmă?

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri pentru "final"

Minciuna a fost să fie de-a dura dată,
Odată de la tine, la mine aruncată.
Simţită a fost sau bine vrem să facă...
În urma ei un adevăr să reînceapă...

Păcate ducem toţi şi le împrăştiem
Plecăm cu tot cu ele şi nu le numărăm
Trăim în necredinţă, în "nesfârşit final"
Precum Adam şi Eva, şi noi, în vis carnal.

Ne ducem cu visarea la Cel ce-I Sfânt şi Sus
Şi ne gândim iertarii iubirii ce s-a dus.
Şi-n drumul cel mai scurt spre abis, de-i cel final
În rugăciune punem şi dragoste şi-un ban...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strofe pentru întuneric

După fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortină, şi din spasmul agoniei de lumină împrumuţi aspecte noi monotoniei.

Întuneric... Întuneric... Întuneric!...
Cu veşmântul tău de doliu sau de gală, tu-nfrăţeşti o noapte boreală cu orchestra unui dirijor isteric...

Tu unifici adevărul cu minciuna, tu amesteci frumuseţea cu urâtul şi-ntregeşti prezentul cu trecutul, când nimicul şi cu totul făceau una...

Ca o pleoapă obosită, sub povara unei lacrimi incrustate între gene, tu te-nalţi şi te cobori alene, alternând asfaltul cu Carrara!...

Întuneric - frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu păcatul şi cu crima - tu eşti ritmul infinitului şi rima, ce ne legi în somn cu veşnicia.

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru toată lumea (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celei care trece

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern,
Ci-ntr-un metal,
Ce până astăzi n-are încă
Nici preţ,
Nici nume,
Nici culoare -
Metal bizar, din care-artistul
Creă-n suprema inspirare
Icoana ultimei religii
Şi-a ultimului ideal!

Tu pari o statuie furată de-amantul tău dintr-un muzeu
În care-n vremile de-alt'dată
Veneau bătrâni să ţi să-nchine,
Ca pajii -
Ce mureau sub ochii răutăcioaselor Regine
Sau ca Martirii-n adorarea trimisului de Dumnezeu!

Şi-aşa cum treci îngândurată de-a lungul străzilor pustii,
De-a lungul străzilor pătate de-nsângerări crepusculare,
Tu pari o Venus de la Millo
Ce-şi cată braţele,
Pe care
Cei morţi le-au luat cu ei în groapă,
Să nu le lase celor vii...

poezie celebră de Ion Minulescu din Semănătorul, nr. 29 (15 iulie 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe cari iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!